1. Întâlniri

Riley îşi scoase manualele din ghiozdan şi le îndesă în micuţul dulap, trântind apoi uşa fără să se mai uite în urmă. Coridorul şcolii, de obicei înţesat de elevi care bârfeau pe la colţuri, era pustiu, exact aşa cum îi plăcea lui Riley. Să fie singură şi în linişte deplină. Îşi aruncă apoi ghiozdanul pe umăr, şi se îndreptă şleampăt spre ieşirea din şcoală. Împinse uşor de uşa metalică de la intrare, dar aceasta nici nu se clinti. O lovi cu piciorul, şi cu un zgomot, aceasta se deschise. Nu-i păsa dacă nu cumva o văzuse îngrijitorul sau vreunul dintre profesori, tot ce conta era să ajungă cât mai repede acasă şi să uite de tot şi de toate.
Cum păşi în aerul răcoros de afară, respiră adânc şi simţi cum lacrimile începură să-i înţepe ochii, de parcă briza de toamnă ce îi trecuse prin faţă era încărcată cu toată suferinţa ei şi amintirile triste. Îşi şterse ochii cu mâneca puloverului şi coborî scara. Tot ce mai lipsea era să se pună pe plâns ca o fetiţă de şapte ani, care şi-a pierdut păpuşica. Nu, nu putea face asta, avea paisprezece ani, era mult prea mare pentru smiorcăieli.
- Cam frig afară, domnişoară! auzi o voce masculină vorbind cu blândeţe în apropiere.
Riley se întoarse încet, şi întâlni privirea plină de căldură a îngrijitorului, a cărui debara fusese pentru Riley multă vreme un refugiu. Acolo fugea de obicei să citească câte o carte sau să se adune. Nu putea rezista la infinit în faţa colegilor săi, deci uneori avea nevoie de timp şi un loc unde să se adune. Îl privea fix pe bătrân, al cărui zâmbet era gata să pălească într-o clipă.
- Aveţi dreptate, am îngheţat... spuse Riley încercând să-şi ascundă tremurul din glas.
Bătrânul zâmbi din nou şi încuviinţă încet, apoi Riley se răsuci pe călcâie şi îşi văzu de drum. Părăsi în grabă curtea şcolii şi în timp ce ieşea pe poartă, nu putu să nu arunce o ultimă privire la clădirea veche şi neîngrijită, care îi provoca mereu un nod în stomac. Îşi îndesă mâinile în buzunarele puloverului şi răsuflă din nou. De-abia aştepta să ajungă acasă şi să bea o cană de ciocolată fierbinte pe pervazul ferestrei de la camera sa.
Scrise apăsat cu creionul ultimele cifre, care marcau rezultatul ecuaţiei, apoi se apucă să caute la sfârşitul culegerii de matematică răspunsul corect. Izbi culegerea de birou şi oftă prelung. De ce trebuia matematica să fie aşa de grea? Oricât de tare s-ar fi străduit nu putea să rezolve corect problemele şi să ia mai mult de 6 sau 5. Dar nu era vina ei, pur şi simplu nu se descurca la ştiinţele exacte, ca matematica, fizica, chimia... Ar fi preferat să facă câte cinci ore de desen pe zi. Singura oră la care se relaxa, singura oră la care cineva o aprecia cu adevărat.
Ar fi fost o mare minciună să spună că nu are mândră de planşele sale afişate pe coridoarele şcolii. Ştia că nu putea obţine admiraţia colegilor, dar cel puţin le stârnea puţin invidia. Era destul de satisfăcător. Zâmbi şi se apucă să şteargă ultimile rânduri scrise pe caietul de matematică. Dar pur şi simplu nu mai avea chef de paranteze, numere, x-uri şi y-uri. Se ridică de pe scaun şi se aşeză la fereastră.
Îşi lipi obrazul de geamul umed şi rece în timp ce privea frunzele îngălbenite ale copacului plutind prin aer. Ar fi vrut să iasă afară şi să alerge printre frunze, dar avea multe teme de făcut şi de învăţat. Şcoala ne ocupă prea mult timp! cugetă ea. Când îşi amintea cât de entuziasmată fusese în prima zi de şcoală i se făcea rău. Cât de multe iluzii îşi poate face un copil de şase-şapte ani...