Well, primul gand ce mi-a venit in minte atunci cand m-am decis sa postez acest fic aici, a fost: oare va fi citit?

Mi-a fost un pic cam greu sa ma decid, dat fiind ca nu-l am postat pe niciun forum, desi ideea in vara face 2 ani de cand mi-a venit. Eh, cine spune ca ideile nu imbatranesc. Am pornit cam greu, la inceput nestiind cum sa-l structurez. Aveam in plan sa scriu despre 3 cupluri, insa pana la urma, am ramas doar la unul - desigur din pana de idei pentru celelalte doua. Ma gandeam ca sa fac 3 volume, insa inca ii on-hold. Deocamdata ma bazez mi mult pe primul cuplu. Dupa cum spune si in descriere, acest fic are tente de yaoi, insa nu e nimic explicit (sorry yaoi fans -_-” )

Apropo, subtitlul fiecarui capitol va ramane la fel. Intr-un fel, caracterizeaza cele doua personaje. Acest prim capitol este un fel de prolog, insa din al doilea capitol partile vor fi mai mari :-? asta da-mi incap 6 pag de word intr-un post. Anyway, cel mai sigur le voi imparti.

P.S. As dori atat critica constructiva, cat si pareri, insa de cel putin 3 randuri(pline), altfel nu voi stii ce e bine si ce nu. -_-

Heyy ^^ Prima pe aici.

In primul rand: ador primul capitol. Deja ma faci curioasa.

Am o intrebare...eu una nu am observat .. deci bunicii sunt morti .. dar si parintii? E orfan saracutul :o3
E cam dezordonat...da, am prin casa asa ceva
Mie-mi place de fata ^^ mi se pare simpatica.

Okey ... pai in concluzie imi place si sper sa mai vi cu next cand vei dori.

Oh, hello Ana

well, aia este ceea ce el isi aminteste, ca a avut niste persoane in varsta care au avut grija de el. Nu stie nimic de parintii lui, daca au murit sau e doar un orfan. O sa vezi mai incolo de ce si cum.

Byz!

ooo ^^ cata descriere o.0 deja ma dor ochii

imi placee ^^ da saracutul...eh ii trece

imi place ca are mizerie prin camera
cauta la mine in birou, sa vezi ce e

pai ce sa zic..imi place si mie de fata si cum au cei 2 prietenia.

Si l-am impartit -_-” tot mare e. Anyway enjoy.


Păcat… nu am nimic mai bun de făcut decât să merg la facultate. Dar oare de ce mi se pare că lecțiile devin din ce în ce mai plicticoase și fără sens? Sau poate sunt eu prost și nu înțeleg. Am ajuns la concluzia că, ori sunt eu cel neghiob ce nu reușește să ”culeagă” ideile principale dintr-o lecție, ori ei devin din ce în ce mai incoerenți. E crudă viața, mult prea crudă ca să îmi mai lase loc de speranță. Nici măcar nu mai încerc să-i înțeleg și să intru în logica lor. E prea ”complexă” pentru mine.

Ieșise din incinta școlii și acum se îndrepta spre casă. Gândurile se revărsau furioase în mintea lui, în timp ce pașii îl purtau pe aceeași stradă, fără ca măcar să-și dea seama. Rutina devenise ceva insesizabil, natural – făcea parte din el. Reichi Moiyuri, un băiat destul de înalt și slab, în vârstă de 20 de ani, își trăgea ființa incoerentă prin zilele anului, ca și cum era o povară pentru el. Nu aprecia nimic, nu-l bucura nimic și – în afară de mizeria din apartamentul lui – nu-l enerva nimic. El trăia în nimic, considerându-se un nimeni. Ajunsese să nu-i mai pese de ce avea să se întâmple maine, peste câteva zile, sau ani. Nu-l mai interesa nici ce avea să se întâmple în următoarea secundă. Putea să se prăbușească o clădire în fața lui, să plouă cu mașini sau să vină un taifun – pentru el era egal cu zero. Aștepta ca nisipul din clepsidră să se scurgă și apoi să scape de viața pe care o avea.

Păcat că străzile orașului erau atât de curate, iar apartamentul lui era îngropat în mizerie. Nici nu voia să ajungă acasă, de aceea mergea cât putea de încet, privind asfaltul. Zgomotul ce caracteriza după-amiaza unei zile de luni, într-un fel îl liniștea.

-Shinitsu! auzi pe fundalul acelui zgomot, însă fără să-i dea mare importanță.

Nu era o persoană sociabilă, însă spre surprinderea lui, se simțea destul de bine amestecat în acea mulțime de oameni. Se simțea în siguranță, lucru ce destul de greu îl mai sesiza, în special de când își dăduse seama că trăia într-o utopie.

-Shinitsu!

De această dată, acea voce era mult mai aproape de el, însă indiferența lui își spunea cuvântul, nedând importanță acelui nume. Până la urmă avea dreptate; nu era numele lui și nici măcar nu-l auzise vreodată. Se pregătea să treacă o trecere mare de pietoni, când o persoană necunoscută îi apăruse în față, de nicăieri, prinzându-l de ambele brațe. Era un bărbat – mai corect spus, un moșneag; doar câteva fire negre se mai puteau întrevedea în părul lui – cu mustață, ce-l privea agitat.

-Shinitsu! Shinitsu, au aflat! Vor veni să-l ia! Trebuie să-l ascunzi și să ai grijă să nu-l găsească! începu bătrânul să vorbească agitat.
-Ce aveți domnule? întrebă acesta șocat, simțind cum strânsoarea devine din ce în ce mai puternică. Ați greșit persoana!
-Shinitsu, te rog! Sunt periculoși!
-Vă rog să vă luați mâinile de pe mine! continuă pe un ton iritat, fiind la limita respectului ce-l avea pentru persoanele în vârstă, în timp ce încerca să se smulgă din mâinile bărbatului.

Din depărtare se auzeau sirenele poliției și curând se formase un cerc în jurul lui și acelei persoane ce părea ieșită din minți.

-Trebuie să-l acunzi! E în pericol. Dacă-l vor găsi, îl vor omorî!
-Auzi, îți iei o dată mâinile de pe mine!? ridică tonul, reușind să se smucească din strânsoarea bărbatului. Nu știu despre cine vorbești și nici nu mă interesează! continuă, privindu-l încruntat.

Imediat apărură câțiva polițiști ce-l imobilizaseră la pământ, deși bătrânul se zbătea și protesta, continuând să-i spună lui Reichi să fugă. Acesta rămăsese pe loc, în ciuda urletelor ce continuau să iasă din gura necunoscutului. Imediat cum îl forțaseră să intre într-o dubă, doi polițiști se apropiaseră de Reichi.

-Vă rugăm să ne urmați!
-Cum? întrebă perplex Rei.
-Presupunem că ați fost contaminat de virusul pe care acea persoană îl purta, așa că vă rog să ne urmați pentru a efectua niște teste!
-Contaminat? Teste? Ce tot vorbiți!? Eu nu plec niciunde decât acasă! le răspunse răstit și se întoarse.

Dar acei polițiști nu aveau de gând să renunțe așa de ușor. Îl apucaseră de umeri și îl forțaseră să se îndrepte spre mașina lor. Acesta începuse să se zbată, refuzând să-i urmeze. Un adevărat spectacol, la care nu ar fi vrut să ia parte. Cel mai mult îl enerva faptul că ajungeau prea ușor la niște concluzi - sau presupuneri, cum le denumeau ei - ce te dădeau pe spate. Probabil că acel bătrân nu era în toate facultățile minții – și asta se vedea de la o poștă – dar nu aveau nicio dovadă că era purtător de nu-știu-ce virus. Porcării și minciuni. Nu avea încredere în societate, darămite în forțele de ordine. Poate asta era punctul lui forte, fiindcă nu se lăsa dus cu vorba.

-Ah, aici erai! răsună o voce în spatele celor trei. Te-am căutat peste tot! Poți să nu mai dispari pe nepusă masă?

Desigur că nici fața aia nu-i era cunoscută. Primul gând ce-i veni în momentul în care îl văzu, fu: Și ăsta cine mai e? Cu siguranță asta nu era ziua lui cea mai bună.

-Îl cunoașteți? îl întrebă un polițist, fără ca vreunul din cei doi să slăbească strânsoarea.

Jur că ăștia vor să-mi smulgă brațele! La naiba! Cum am ajuns în mijlocul circului ăstuia?

-Da! răspunse prompt, bărbatul. Este fiul prietenului meu, iar eu sunt gardianul lui. Tatăl lui e plecat din oraș, momentan, iar eu am grijă de el! explică pe scurt, cu un mic zâmbet pe buze.
-Pot să văd un document?
-Ah, îmi pare rău, nu-l am la mine. Am ieșit să mâncăm și nu le-am luat cu mine. Dar vă pot da cartea de identitate, spuse, scoțând imediat un fel de card dreptunghiular și înmânându-i-l.

Cu această ocazie îi dăduseră drumul lui Rei, iar acel necunoscut îl trase imediat spre el. Cu siguranță că devenise mingea de joc dintre polițiști și necunoscuți. Oare era ceva în aer, ce-i făcea pe toți să o ia razna? De câte ori se smucea, de atâtea ori acel bărbat îl prindea de braț. Nici măcar nu avusese timp să-și dea seama de ceea ce se întâmpla în jurul lui. Ar fi vrut să protesteze, dar nu știa ce. Nu înțelegea nimic din situația asta și tot ce voia, era să se întoarcă la mizeria lui și să putrezească acolo, dacă se putea. Dar se pare că toate forțele umane se opuneau acestei decizi.

-Vom reveni cu niște întrebări, domnule Hakayashi, spuse un polițist, returnându-i documentul. Și, ar trebui să-l învățați pe acest puști un pic de respect pentru cei mai în vârstă!

Mda, că tare ești în vârstă! Abia ți-a ieșit păr sub nas și deja te crezi șeriful orașului…

-Desigur, voi avea personal grijă de asta! încuviință, strângându-l pe Rei de braț.

Ouch, doare tembelule!

-Da… mormăi cu jumătate de gură deși ar fi vrut să le spună vreo două, așa cum știa el mai bine.

:-? vad ca nu se prea impinge lumea sa treaca pe aici... hah, well :00888: spor la citit, asta e ultima parte din capitol si daca trece cineva pe aici voi posta si cel de-al doilea daca nu.... asta e.



În secunda următoare se trezi tras de acel necunoscut, departe de mulțimea ce începea să se disipe. Chiar nu-și imaginase că într-o zi va fi atât de întins în cele patru zări, încât să nu mai știe cum să reacționeze. Iar el, se știa, era maestrul răspunsurilor în doi peri. Nu-și dăduse seama când ajunsese în mașina acelui bărbat, căruia nici măcar nu-i reținuse numele. Deocamdată trebuia să se asigure că nu e vreun mafiot, sau cine-știe-ce pedofil. Totuși, ținea la virginitatea lui și chiar dacă nu se mai practica căsătoria, el tot voia ca prima lui dată să fie cu persoana pe care-o va iubi și prețui pe veci. Un pic cam vechi sistemul, dar era unul din principiile lui, iar principiile lui le respecta mai mult decât orice alt lucru. Desigur, curățenia nu era una dintre ele.

-Pot să știu cine ești și ce vrei de la mine!? rupse tăcerea, glasul lui ușor răgușit.

Voia să pară calm și stăpân pe situație, însă în adâncul lui, milioane de întrebări se ridicau precum morții din acel film horror, ce l-a văzut cu câteva nopți în urmă. Un chicot amuzat se contopit cu zgomotul motorului în timp ce accelera. Acum că se uita mai bine la el, nu era atât de bătrân pe cât credea. Avea părul de un castaniu deschis și trăsăturile feței erau fine. Nu reușea să-i distingă culoarea ochilor, întrucât lumina devenea din ce în ce mai slabă, iar Rei nu avea contact direct cu el.

-Nu, răspunse după o pauză lungă.

Se crede cumva în vreun film, sau ce? Nu-i venea să creadă că avea chef de glume și mai ales după ceea ce tocmai se întâmplase. Își bătea joc de el sau era unul din tipii ăia ce nu luau nimic în serios? Sau poate chiar era un pervers și îl salvase din acea situație doar pentru că avea o figură frumoasă - deși acest concept nici măcar nu exista în sistemul lui – și acum avea să profite de pe urma acesteia.

-Prea bine! rosti, întorcându-și capul spre fereastră. Mă poți lăsa pe aici pe undeva. Găsesc eu drumul spre casă!
-Nu te las niciunde, Rei. Mergem la mine acasă; acolo vei fi în siguranță.

Privirea șocată a lui Reichi îi smulse un alt chicot amuzat, bărbatului. Știa că acum se întreba de unde-i știe numele și cum de-și permitea să-l ducă la el acasă. Dar lucrurile de-abia acum se făceau mai interesante.

-În primul rând, de unde-mi cunoști numele? Iar în al doilea rând: cum adică mă duci la tine acasă? enumerase acesta, privindu-l cu o sprânceană ridicată. Vrei cumva să mă violezi?

Imediat bărbatul începuse să râdă copios, apoi puse frână. Rei constatase că se aflau în fața unei porți ce era în curs de deschidere. Deci, până la urmă ajunsese acasă la el. Se întreba ce avea să se întâmple de acum încolo. Nu era puternic, deci nu ar fi reușit să scape viu în cazul vreunui atac.

-Tot ce pot să-ți spun este că nu-ți voi face nimic rău! Mă poți considera prieten.
-Și ce prieten e ăla ce nu-ți spune nici măcar numele? îi trânti întrebarea ca din bardă.

Era perspicace Rei, atunci când recăpăta controlul asupra evenimentelor din jurul lui. Un alt zâmbet apăru pe buzele necunoscutului, în timp ce ieșeau din mașină. Rei nu băgase de seamă, dar erau în garajul subteran al bărbatului. Era mult prea concentrat asupra situației decât a mediului înconjurător.

-Prea bine, numele meu este Hiyuro Hakayashi. Mulțumit? îl întrebă cu o tonalitate de sarcasm indefinit.
-Nu prea. Ce vrei de la mine?
-Nimic.
-Nu te cred. Atunci de ce m-ai adus aici? continuă să-l întrebe, ajungând într-un hol micuț ce dădea spre o încăpere vastă și foarte bine mobilată.
-Hei, hei, știi că nemulțumitului i se ia darul!
-Vrei să spui că-mi vei șterge memoria de acum câteva minute? rosti ironic, aproape disprețuitor.
-Hm, o voi face și pe aia, imediat ce-mi dau seama cum! Oricum, fă-te comod; vrei să bei ceva?

Îl privise un pic perplex. După ce că nu-i explica de ce și cum, mai îndrăznea și să-l trateze ca și cum se cunoșteau de ani buni. Își încrucișă brațele la piept și rămase pe loc, ca și cum prin poziția pe care o luase, îi impunea decizia.

-Nu, mersi. Eu plec acasă!
-Îți sugerez să renunți la acea idee, dacă nu vrei să devi un Rogue! i-o tăie pe un ton serios și extrem de calm; aproape că atingea o notă de sarcasm.

Se opri automat. Știa de la ce venea acea denumire. O auzea destul de frecvent pe la știri, sau prin localurile publice. Cam de fiecare dată motivul era același: cineva fusese contaminat așa că forțele de ordine îndepărtaseră imediat pericolul. Se întoarse și-l privi ca și cum i-ar fi pus acea întrebare sâcâitoare.

-O nu, nu-ți voi spune de ce! refuză, întărind afirmația cu mișcările capului și a mâinilor. De ce nu vrei să te încrezi în mine?
-Oare tu te-ai încrede într-o persoană ce abia ai cunoscut-o și deja te aduce la el acasă? îi răspunse cu o întrebare, fără să se miște un centimetru.
-Da, ai dreptate, dar cel puțin încearcă. Nu-ți vreau răul; vreau doar să te protejez! continuă Hiyuro, pe un ton calm, aproape implorator.
-Să mă protejezi de ce anume?

Pentru un timp îndelungat, Hiyuro nu-i răspunse. Încerca să găsească un răspuns, însă nu era ușor, fiindcă Rei nici nu știa în ce era băgat. Sau poate că încă nu aflaseră de existența lui. Poate că nu aveau să ”sape” mai mult în poveste. Dar nu putea fi sigur, de aceea trebuia să-l convingă să rămână la el, cu orice preț.

-Îmi pare rău, nu…
-Deci nu poți să-mi spui nimic despre toată situația asta, dar vrei să rămân aici? De unde știu că nu vrei să-mi faci ceva rău, sau să mă folosești pentru cine știe ce scopuri meschine…?
-Rei, nu sunt nici un pedofil, nici un mafiot, spuse, citindu-se frânturi de amuzament pe chipul lui, tot ce-ți cer este să te încrezi în mine, continuă, apropiindu-se de el. Uite, poți să iei ca dovadă că-ți știu numele.
-Nu-i destul. L-ai fi putut afla…
-De unde? Nu te-am urmărit.
-Atunci de unde-l știi? îl întrebă, ridicând o sprânceană.

Hiyuro îi evită privirea și oftă. Reichi nu mai știa ce să facă. Acest necunoscut îi cunoștea numele, dar nu voia să-i spună de unde, îl salvase dintr-o situație urâtă și-l adusese la el acasă fără ca măcar să-l întrebe dacă vrea sau nu, și acum pretindea să se încreadă în el. Oare pentru cine m-a luat? Vreun orb, sau vreun schlerozat mintal?

-Ok, să recapitulăm: mă salvezi din mâinile acelor creiere spălate, spunând că mă cunoști, mă târâi la tine acasă fără ca măcar să-mi spui de ce, apoi îmi spui să mă încred în tine, pe baza că-mi știi numele, enumeră, analizând în același timp situația, acum ce mai urmează?
-Să te rog să te muți cu mine…? întrebă temător Hiyuro.
-Perfect! Eu plec acasă!
-Stai, stai, Rei, te rog…

În momentul în care îl prinsese de braț, Reichi îi aruncase o privire urâtă, ca și cum îl amenința să nu întindă coarda. Hiyuro îi daduse drumul imediat, zâmbind vinovat. Rămaseră amândoi în picioare pentru ceva timp, fără să scoată nicio vorbă. Pe de-o parte, Rei cântărea situația și, spre surprinderea lui nu știa ce să facă. Voia să plece acasă, însă faptul că acea persoană îl cunoștea – mai mult sau mai puțin – îl intriga și voia să afle de ce și cum, dar el nu dădea semne că avea să-i îndeplinească dorința. Constatase că, pe cât de sociabil și vorbăreț era, unele lucruri nu le divulga așa ușor. În acealaltă parte, Hiyuro își storcea creierii pentru a găsi ceva cu care să-l convingă să rămână la el. Rei nici nu știa în ce era băgat și decât să-l lase pradă acelei persoane, mai bine îl ținea prizonier acolo, astfel nu avea să regrete mai apoi alegerea făcută. Îi promisese lui Shinitsu că avea să aibe grijă de Rei, dacă vreodată aveau să-i descopere existența, însă se părea că acesta era mai greu de convins decât crezuse.

-Uite, spuse dintr-o dată, ducându-și o mână la ochii și frecându-i, vom face așa: dacă până luni dimineața ți se întâmplă ceva, orice, ești liber să pleci, însă în contrar vei rămâne aici. Ce spui?

Rei îl privise pentru câteva minute, fără să spună ceva. Se întreba dacă merita acest străin să-i fie acordată această șansă. Până la urmă Rei nu avea nimic de pierdut. Însă exista riscul ca în răstimpul acestor zile, Hiyuro să profite de el, sau cine știe. Era nesigur. Nu-l cunoștea decât de jumătate de oră, dar nu putea nega că aflase câte ceva despre caracterul lui și nu i se părea că zâmbetul acela tâmp ce-l avea mânjit pe chip, ascundea motive ulterioare. Hiyuro Hakayashi părea un tip de treabă, cu toate oalele acasă. Își mutase privirea de la bărbat pentru a studia împrejurimea; constatase că nu băgase de seamă mediul în care se afla, decât acum. Sufrageria era spațioasă și din câte se vedea, era punctul central al vilei. În spatele canapelei, ce forma o linie curbă, se afla bucătăria, iar lângă ea, în partea stângă erau niște scări care, probabil duceau la primul etaj.

Oftă exasperat, apoi dădu dezaprobator din cap.

-Nu știu ce mi-ai făcut, ce fel de mijloc meschin și murdar ai folosit, însă… îți accept propunerea! spuse în cele din urmă.

Hiyuro nu-și mai încăpea în piele de fericire, iar asta se putea citi clar în expresia chipului său. Îi mai lipseau niște urechi, o coadă și lăbuțe și cu siguranță ar fi trecut ca un câine ce abia așteapta să fie scos la plimbare.

-Dar! îi opri dintr-o dată toată emanarea de fericire. Dacă chiar și pentru o secundă mă simt în pericol, nu voi ezita să plec.
-S-a făcut!
-Ok, acum am nevoie de un duș! rosti pe un ton obosit, iar Hiyuro îl conduse la etajul superior.

Dușul îi relaxase mușchii, iar acum corpul căuta cu disperare un pat în care să se afunde și să nu se mai trezească. Fusese o zi atât de plină, încât avusese impresia că nu avea să se mai termine. În acelaș timp se simțea mai bătrân cu zece ani, deși el avea douăzeci. Căscă noșalant în timp ce ieși din baia de un albastru mat. Tocmai atunci Hiyuro urcă scările cu o tavă în mână. Ceea ce Rei văzuse, era un pahar cu lapte. Își bate, cumva, joc de mine?!

-Sper că laptele ăla nu e pentru mine, spuse sceptic, arătând cu degetul spre tava lui.

Pentru câteva momente Hiyuro rămase nemișcat. Nu știa ce să facă. Normal că laptele era pentru el; crezuse că după o zi atât de haotică, acesta îl va ajuta să adoarmă. Nu-i știa obiceiurile. Ce-i plăcea și ce nu-i plăcea să mănânce, dacă era alergic la ceva anume, dacă făcea vreun sport dimineața, dacă îi plăcea să fie în compania cuiva… chestii de genul ăsta, la care nu se gândise atunci când îi propuse să stea acolo. Dar până la urmă orice lucru avea un început.

-Omule, am douăzeci de ani, nu trei! Nu mai am nevoie de lapte ca să dorm noaptea. De fapt, niciodată nu am avut nevoie. Vreau doar să-mi arăți care-i camera mea, ca să mă pot culca mai repede, rosti în cele din urmă, vibrând în aer, oboseala ce pusese stăpânire pe el.

Hiyuro zâmbise și așezase tava pe o comodă, lângă veioza aprinsă, apoi trecu pe lângă el și se îndreptă spre o ușă de un gri metalizat. Apăsă de câteva ori pe un ecran negru aflat în dreapta ușii, iar aceasta se deschise, în același timp aprinzându-se și lumina în cameră.

-După tine, îl invită Hiyuro, făcând o mică reverență.

Câteva secunde mai târziu, Rei se afla în camera ce avea să-i aparțină în următoarele zile. Era simplă, dar curată. În stânga lui se afla geamul compus din trei părți, în fața ferestrei era un pat rotund iar în spatele lui, un dulap acoperea tot peretele, de un beige plăcut ochiului, iar cele două uși din mijloc aveau oglinzi. În rest, lângă fereastră era un birou cu un monitor deasupra și vis-a-vis de dulap, o bibliotecă din tavan și până-n podea, plină cu cărți. Era simplă, însă lui Rei îi plăcea.

-Deci…? întrebă Hiyuro din tocul ușii.
-Mda, merge, răspunse Rei, schițând o expresie indiferentă, acum, dacă mă poți scuza, vreau să mă odihnesc!
-Ok, noapte bună atunci! îi ură, ieșind din camera.

În sfârșit se putea relaxa, deși nu știa ce avea să se întâmple în următoarele zile. În scurt timp, somnul îi fură și ultimele rămășițe de conștiență, făcându-l să alunece în propria utopie cerebrală.

Si mie imi place ideea fic-ului, chiar e draguta Iar Rei e genial, imi plac recatiile lui:)) Sunt curioasa sa vad ce se mai inampla!sper sa mai continui!