Prima mea poveste, deci astept pareri...

Capitolul I - Inceputul unui nou sfarsit...

Poate… ar trebui sa renunt, poate… ar trebui sa lupt, poate… ar trebui sa traiesc. Totul se invarte intr-un singur cerc, lovindu-ma de aceleas gropi si de aceleas ziduri. Sunt la fel ca un punct negru pe o coala alba, singura intr-o lume mare. Atat de mare este lumea incat de abia ma pot regasi pe mine printre ei.
Rasmata de un copac batran, langa un legan vechi unde mi-am trait copilaria, privesc lacul sclipind in lumina luni. Lacrimile cad la fel ca ploaia, rapide si reci. Le sterg, maneca ramane uda, amintirile se usuca odata cu timpul, insa sufletul ramane pictat cu aceleas sentimente. Te-am uitat… sau poate nu…
Totul incepe cu “ a fost fericita odata si nu va mai fi vreodata”. Cu pixul in mana, cu caietul in fata zambesc cu ochii umpluti de vise imposibile. Fiecare vers scris era o parte din povestea mea, dar gresala pe care o faceam era repetata, repeteam versul “ Si in sfarsit viata ma vazut prin tine”. Sunt compozitoare, compozitorea unei formati noi de baieti. In acea formatie se afla si prietenul meu cel mai bun, Dylan. Iubeam sa compun, stiind ca fiecare vers va fi unul celebru, traiam prin cantec, dansam prin versuri. Deja linistea devenea banala, versurile se incurcau cu sentimentele, asa ca plec, ies din camera cu caietul in mana. Imi prind parul saten intr-o coada si imi imbrac ochii caprui intr-un creion negru subtire ies pe usa zambind. Ajung in locul care il iubeam inca de cand m-am nascut. M-a asez pe leganul ce era atarnat pe o creanga al copacului batran si incep sa fredonez o melodie. Leganul se opreste, simt o atingere calda si imi intorc privirea. Chipul acela bland, zambetul acela cald il caracterizau perfect pe Dylan, prietenul meu cel mai bun. Ne aseazam amandoi pe iarba moale, acesta priveste printre versuri. Zambetul acela cald se transforma in tristete, eram speriata, poate nu-i placea cantecul poate avea vre-o problema, il privesc scurt apoi ma intorc asteptand sa-mi spuna singur :
- Rawi, spune acesta timid cu glasul tremurad. Iti multumesc pentru tot.
- Pentru nimic, sti doar ca o fac pentru tine, adica pentru ca suntem prieteni. Spun parca usurata.
- Defapt…
Deja totul se oprise in loc, déjà inceputul parea un safarsit dur. Intorc privirea nu doream sa ascult ce dorea sa spuna, doream sa-mi acopar urechile, simteam cum pauza care nu se mai sfarsa devena tot mai dureroasa:
- Rawi, eu o sa plec cu trupa, am primit cu contract departe de casa. De aceea… continua acesta fara a ma lasa sa vorbesc. De aceea o sa ma intorc, pentru tine, promit si o s-o fac cat mai repede. O sa astepti?
- Da, am sa te astept… spun cu un glas pierdut in lacrimi.
Dylan se ridica, se departeaza de mine si de locul in care am copilarit. Caietul cu versuri se umple de lacrimi, versurile se umplu de tristete si viata mea de durere. In mintea mea rasuna aceasi intrebare mereu, mereu “ O sa astepti?”. Nu stiam daca pot cu adevart sa-l astept, insa sufletul meu era prins intr-o cusa cu lanturi destul de puternice si durerea era tot mai tare cu cat incercam sa uit. Ma ridic, aproape scoasa din realitate, continui sa merg pe alee, ajung pe strada si i-au un taxi. Sufletul meu plange prin lacrimi de ploaie. Uda, cu sufletul gol, cu inima rupa si cu vise spulberate ajung acasa. Intru in camera si arunc cu caietul :
- Cum ai putut sa pleci? Chiar nu insemn nimic pentru tine?
Ma asez pe perna moale si las lacrimile reci sa o ude. Nu mai aud nimic, nici sunetul ploi nici zgomotul de afara caci ochii mi se inchid si visele ma cuprind ne stiind ca in ziua urmatoare viata urma sa-mi fure totul.

Hei.
O sa-ti comentez si sper sa nu te superi pe mine sa ceva.. :]

O sa incep cu greselile gramaticale care, sper eu, majoritatea sunt de tastare/neatentie.
Este "aceleasi", nu "aceleas", chiar daca i-ul de la sfarsit nu se aude.
Ai scris acolo "Rasmata", am presupus ca vrei sa zici "rezemata". N-am putut sa o iau drept greseala de tastare.
Vezi ca amesteci timpurile. Incepu cu prezent, continui cu trecut, apoi iar prezent si tot asa. Ai grija, poate ca nu ti-ai dat seama, insa e deranjant. Pentru ca nu stii exact daca actiunea se intampla acum sau in trecut. Si pe langa asta, nici nu e placut la citit.

Citat :

Ajung in locul care il iubeam inca de cand m-am nascut. M-a asez pe leganul

Este "Pe care il iubeam" si este "ma asez".
"Vreo", "vreun" se scriu legat, mereu legat.
"De fapt" se scrie dezlegat.
Ai repetat la un moment dat "doream" la un interval foarte scurt si e deranjant. Sa ai grija la repetitii pe viitor.
Ai nsite probleme la virgule, da rnu ti le-am mai enumerat.

Asa, acum povestea.
E putin cam prea melodramatic pentru mine. Cum sa zic, ca in telenovele, dar aici e doar vorba de gusturi. Poate faptul ca nu sunt feminitatea in persoana ma face sa nu ma atraga foarte tare melodramele etc.
Okay, deci Rawi mi se pare putin cam egoista, adica practic s-a suparat pe el si il acuza ca nu inseamna nimic pentru el, insa el nu a plecat pentru ca a vrut sa o lase balta, ci pentru ca e vorba de trupa, e visul lui, aspiratia lui. Rawi ar trebui sa inteleaga asta. Dar inteleg ca e indurerata. Pana la urma, e cel mai bun prieten al ei.
Sunt curioasa ce o sa se mai intample, cu ce continua actiunea, asa ca next.

Si sper sa nu te superi pe mine pentru greselile de mai sus. :]

Nu m-am suparat chiar iti multumesc! Continuarea nu va fi chiar asa melodramatica zic eu ceva surpinzator. Oricum multumesc pentru pareri

Capitolul II - O schimbare...


Trecusera cateva zile de la plecarea lui Dylan, ma simteam singura. Dimineata din prima zi din week-end ma trezit in lumina calda a soarelui. Pregatita pentru a iesi cu prieteni trec peste masa, doream doar sa ies afara. Pe aleea din fara casei vad un afis cu trupa lui Dylan, insa nu apuc sa-l citesc doarece ma simt cazuta la pamant, simteam aleea rece si voci ce rasunau infundat…


Dupa sase luni…
Liniste, totul era inecat in tacere. Eram singura intr-o camera alba. Asfaltul era ud,
ploaia se oprise. Privesc dincolo de geam, priveam cerul gri si ziua neagra. Privesc tavanul alb, amintiri derulau in minte. Totul sta pe loc o clipa, usa se deschide iar o doamna inalta imbracata in alb, intra. Aceasta se opreste apoi iese rapid din camera strigand “ S-a trezit!”. Incerc sa ma ridic insa eram legata la o multime de aparate. Nu simteam nimic, nici picioarele nu le puteam misca, doar capul. Raman cu ochii spre tavan asteptand ceva, dar nu stiam ce. In camera intra un domn, incepe sa ma consulte, imi dadusem seama ca ma aflam intr-un spital, insa nu stiam de ce. Dupa cateva minute intra in camera bunica plangand. Se aseaza langa mine si imi zambeste cu lacrimi in ochii:
- Ti-ai revenit. Am crezut ca te-am pierdut Rawine.
- Unde am fost? Ce mi s-a intamplat? Intreb curioasa.
- Ai avut un accident acum sase luni. O masina care a pierdut controlul te-a lovit, dar acum esti bine.
Doream sa-mi amintesc accidentul, dar nu pteam. .Raman nemiscata, doctorul intra in camera si o cheama pe bunica afara. Dupa o jumatate de ora aceasta intra iar cu lacrimi un ochii si cu un chip speriat, ma i-a de mana si incearca sa-mi spuna ceva:
- Scumpo sa nu te speri, acest lucru nu este permanent, este doar banuit.
Frica ma cuprinde, simteam un fior imens de teama, stiam ca trezirea mea nu va fi una fericita, ceva trebuia sa mi se intample, cu ochii in lacrimi ascult:
- Scumpo… doctorul spune….spune ca vei merge intr-un scaun cu rotile… se pare ca lovitura a fost foarte puternica incat .. dar nu vreau sa ne pierdem speranta, a spus ca poate este ceva temporar
Doream sa plec din acel pat insa nu puteam, lacrimile cadeau la fel ca ploaia repede si reci. Ploaia incepuse din nou, picaturile izbeau in geam iar eu eram legata de pat, si eram blestemata sa nu simt pamantul cald vara si zapada rece iarna. Priveam geamul plin de lacrimi din cer, priveam in sufletul prin de lacrimi de durere. Rana devnise mai mare, durea ingrozitor, visele se spulberasera, eram o floare rupta, gata sa se ofileasca. Urmau ani de chinuri, recuperari, medicamente si multe alte greutati, bunica era bolnava, urma sa raman singura… sa traiesc din nimic.. si sa pierd o lupta care nici nu a inceput.
Urma sa ies din spital, intr-un scaun . Ploua , bunica era uda, umbrela era deasupra mea. Intram intr-o farmacie de unde bunica dorea sa cumpere medicamente. Eu, speriata de felul in care eram ies pe trotoar, ma sprijin in maini si incerc sa ma ridic, doream sa merg, sa alerg insa alunec si cad intr-o balta… si raman acolo. Nu mai simteam ploaia, insa inca ploua. Deasupra mea era o umbrella neagra si dincolo de ea un chip necunoscut. Ma ridica si ma aseaza din nou pe scaunul unde urma sa-mi traiesc viata.
- Multumesc! ii spun zambind.
- Cu placere. Inteleg ca doresti sa scapi de el! Nu prea se poate…
- Mi-am dat seama, multumesc de observatie. Apropo eu sunt Rawine.
- Stiu! Spune acesta arajandu-si bluza. Suntem vecini de treisprezece ani. Am incercat intotdeauna sa vorbesc cu tine dar tu fugeai, si n-am putut niciodata sa te prind. Nu prea contau restu pentru tine…sunt Matthew.
- Da, atunci eram compozitoare… lumea mea era in versuri…
- Inteleg. Eu sunt scriitor, bine scriu povesti ciudate, insa daca vrei sa mai vorbim ma gasesti in parc.
Acesta pleaca, eu raman sub ploaie, pierduta. Urma un drum lung pana acasa. Treceam pe langa scoala, o priveam zambind, locul pe care nu-l voi mai vizita curand.
Vor trece multe zile pana cand voi avea curajul sa ies din casa fara a-mi fi rusina ca nu pot sa mai traiesc normal. Viata mea era inchisa intr-un scaun cu rotile…