Momentan, această creaţie este la stadiul de one-shot şi nu cred că o să evolueze. Mă mai gandesc, vă mai văd reacţiile şi după. Sper să vă placă. ^^ Nu am mai pus diacritice că l-am scris la mama când mă plictiseam.



Requiem Aeternam.

☨ Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul. ☨ (Apoc. 22,13)

Pensula numarul #2 aluneca usor pe panza pana atunci alba. Lasa in urma ei o urma neagra care se estompa incetisor pe masura ce peria mangaia viitorul tablou. Pictorul stia foarte bine ca nu avea voie sa picteze in biserica. Preotul sau preferat ii repetase acest lucru de mii de ori, dar nu se putea abtine. Toate acele icoane il atrageau de fiecare data. Trebuia sa le deseneze. Ofta din tot sufletul si se aseza pe banca din spatele sau. Lemnul rece si dur ii trimise fiori pe sirea spinarii, dar nu se misca de acolo cateva minute bune. Ochii ii avea ridicati la tavanul pictat manual. Il admira pe acel artist care se chinuise sa ofere o imbracaminte demna acelei cladiri.
Linistea mormantala era muzica pentru urechile sale. La acea ora tarzie din noapte nu mai era nimeni pe strazi. Doar felinarele mai aruncau o raza de lumina pe alei, decoperind oricui avea ochi sa vada mizeria in care se ineca orasul. O umbra trecu peste dalele de piatra si se opri in fata bisericii tacute, asteptand parca sa primeasca permisiunea sa intre. Nu statu mult pe ganduri si urca usor scarile, fara sa faca prea mult zgomot.
Un sunet specific inchiderii unei usi vechi de lemn trezi cativa motani care isi facea siesta pe treptele bisericii. Simtisera umbra, dar nu ii dadura importanta. Isi schimbara pozitia si se culcara inapoi.
Pictorul isi intoarse plictisit privirea cand auzi zgomotul. Un zambet ii inflori imediat pe chip cand recunoscu persoana imbracata in negru. Aceasta din urma isi dadu jos pelerina, descoperind un par lung si auriu. Arunca haina care ii ascunsese identitatea pe o bancuta oarecare si se apropie cu pasi mici de artistul din primul rand. Trecu insa pe langa el si se aseza in genunchi, in fata altarului. Isi impreuna mainile cu rozariul inchis in cusca degetelor sale.
Pictorul il analiza cu un ranjet pe buze. Avea o constructie fragila si semana cu un turn ce statea sa cada. Parul auriu ii cadea elegant pe umerii micuti. Blondul incepu sa murmura o rugaciune ignorand existenta celuilalt barbat. Cand termina, se ridica si-si sterse praful imaginar de pe sutana cu care era imbracat. Se uita urat la artistul de pe banca, spunandu-i din priviri ca mai bine pleca.
- Anděl, nu ma intereseaza in ce misiune divina crezi tu ca esti. Pleaca!
Pictorul doar ofta, pastrandu-si ranjetul. Ii facu semn preotului sa se aseze pe banca, langa el. Acesta din urma clatina din cap, suparat.
-Hades, imi pare rau ca inca nu crezi ca sunt un inger, dar Dumnezeu m-a trimis.
-Minti.
Suiera blondul imediat ce barbatul termina de vorbit. Nu avea niciun chef de povestile lui. Ingerii nu erau asa. Nu ranjeau ca acel om din fata lui. Si cu siguranta nu se imbracau ca un somer.
-Vrei sa-ti dovedesc?
Preotul clatina imediat din cap. Nu avea nevoie de dovezile lui Anděl. Il atinti cu privirea, sperand ca antipatia pentru asa-zis-ul inger este simtita si de el. Stranse din pumni si se indrepta spre usa. Isi lua pelerina din mers si si-o aseza pe umeri, dar nu mai ajunse la iesire. Se lovi de un corp bine facut si de un zambet inocent, de copil. O expresie socata ii aparu imediat pe chip.
- An...děl.
Ii sopti numele temator, ca si cum acesta ar fi detonat o bomba. Vocea ii tremura tradandu-i frica. Nu primi niciun raspuns. Casa Domnului era la fel de tacuta ca atunci cand venise el. Pictorul il privea inexpresiv. Cum ajunsese acolo?
-Uite.
Sopti si-l prinse pe preot de umeri. Acesta din urma tresari usor la brusca atingere. Apoi, simti ceva nou si moale care ii mangaia fata. Hades isi ridica ochii albastri si clari la artist si-l intreba pe un ton pueril, de copil curios:
-Ce sunt acestea?
-Aripile mele.
Raspunse si-si trecu degetele prin parul lung, argintiu. Pana atunci, blondul putea sa jure ca se vopsise. Dar in acel moment stia ca totul este cat se poate de adevarat. Anděl ii zambi si ii atinse fruntea cu doua degete. Preotul il privi cateva secunde nedumerit, apoi simti cum tot corpul sau devine mai greu. Se prinse disperat de camasa murdara de vopsea al argintiului ca sa nu cada si sa-i zdrobeasca aripile. Era brusc mult prea obosit ca sa mai stea pe proprile picioare. Isi inchise ochii, acceptand faptul ca era neputincios in fata acelor emotii noi.
Cand isi deschise din nou ochii, era in dormitorul din casa pe care o impartea cu parintii sai. Sutana sa era pe un umeras si acesta era prins de usa deschisa a sifonierului. Rozariul era pe noptiera, strans frumos peste biblia micuta. Hades isi atinse usor fruntea, simtind inca caldura ciudata pe care avusese norocul sa o experimenteza cand Anděl il atinsese. Din toata acea discutie, ajunsese la concluzia ca argintiul nu era om, dar nici inger. In viziuna lui, pictorul era mult gresit ca sa fie comparat cu fiintele inaripate.
-Hades! Coboara!
Preotul sari imediat din pat si-si trase pe el o pereche de blugi si o camasa de pe spatarul unui scaun. Ignora faptul ca se trezise dezbracat. Nu stia de ce si nici nu voia sa afle prea curand. Incepu sa-si inchida nasturii cand se apropia de usa intre-deschisa. Dar aceasta se tranti si el o privi surprins. Geamul era inchis si nu avea cum sa se formeze curent. Incerca s-o deschida, dar nu reusi. Nu intelegea.
-Hei, Hades.
Vocea ii dadu fiori. Se intoarse speriat si-l privi pe argintiul care statea pe pervazul geamului, zambind. Nu mai avea hainele murdare de noaptea trecuta. In schimb, era imbracat cu un smoking negru si avea pana si o cravata de aceeasi culoare, decorata cu niste crucifixe argintii.
-Ce cauti aici? il intreba, teama observandu-se in voce.
-Am venit sa-ti transmit ceva. Raspunse argintiul in timp ce fixa cu privirea sa azurie, biblia. Eu sunt inceputul. Spuse intr-un sfarsit, apoi reveni la cartea micuta, copertata. Si tu esti sfarsitul, Hades.


Hades
Anděl

Am citit aseară, -așa cum am promis- dar am ales să comentez acum ca să nu scriu bazaconii.
Ai un stil curat și ușor de citit.Eu te-aș încuraja să îl faci fic, pentru că m-ai făcut destul de curioasă.Nu mă dau în vânt după ficuri care au genul ăsta de subiecte, dar al tău m-a intrigat.
Îmi miroase un pic a yaoi, dar fiind vorba de un preot e posibil s-o fi luat eu razna.
Dacă nu-l faci fic, te voi teroriza toata viața - mai mult decât pe Denise- așa că aștept next! ^_^

Sirius,dear~
Imi place acest prim capitol. Este intrigant,ascuns in mister,probabil un yaoi foarte interesant *really hopes so* si ma face sa vreau sa citesc mult~ mai mult.
Hope you'll be back soon with chapter 2 :X

Când să ne așteptăm la un next?Pentru că a rămas stabilit că vom avea unul.

Passion pour chocolat ~ Cred ca acest capitol o sa te lamureasca daca este sau nu fic yaoi.
Kami ~ Ma bucur ca-ti place. Serios. Fiecare cititor care comenteaza inseamna enorm pentru mine.


L-am impartit in doua, pentru ca este prea lung pentru o singura postare. Mi-e teama ca o sa va speriati. Enjoy~

Kyrie Eleison.

#Un barbat a evadat ieri din Spitalul de Psihiatrie X. Este inarmat cu un bisturiu siextrem de periculos. Este de statura medie, par roscat, imbracat cu un halat de medic si niste papuci. Oricine poate oferi informatii politiei, sa sune la numarul unic de urgenta.#

-Ce porcarie.
Spuse nervos ca peste tot era aceeasi stire stupida despre acel evadat. Lasa televizorul deschis si se indrepta spre usa. Isi lua geaca de piele din cuier si parasi garsoniera din nou. Trebuia sa ajunga la teatru si sa repete piesa. Nu-si schimbase stilul de viata de cand devenise actor. Nu era adeptul schimbarilor si i s-ar fi parut extrem de ciudat sa se mute din blocul sau.


Respira greoi crezand ca avea sa se sufoce. Nu avea aer cu toate ca era in plina strada. Inchise ochii pentru cateva secunde si incerca sa se ridice. Nu reusi si cazu din nou pe asfaltul rece si infect. Simti praful cum ii intra in gura si-n nas. In alte dati l-ar fi facut sa stranute, dar acum nu mai era un pusti rasfatat. Ofta, inhaland alte cateva bacterii dragalase ce il ajutau cu drag sa se imbolnaveasca. Dar nu-i pasa. Fie ca avea sa moara pe acea alee, fie ca avea sa innebuneasca, tot pe un norisor si cu o harpa in maini ajungea.
-Dracu’ sa te ia! Nu poti dormi altundeva, idiotule?!
Isi ridica privirea galbuie obosit. Un barbat cu parul lung se uita la el ca si cum ar fi vrut sa-l ucida. Ceva il ridica de la pamant. Capul ii cazu pe spate intr-o pozitie incomoda si dureroasa. Inghiti in sec gandindu-se ca o moarte rapida, l-ar fi ajutat.
-Raspunde-mi!
Ordona enervat ca era ignorat. Barbatul acela nu suporta ca inferiorii sa nu-i raspunda sau sa nu-i indeplineasca ordinele. Buzele roscatului formara un cuvant cu greu, dar niciun sunet nu le parasi.
-A...pa.
Brunetul zambi ceva mai bland si-i dadu drumul. Tanarul se lovi cu capul de perete si la cum i se zdruncinara creierii, era sigur ca avea sa ramana cu un cucui sau ceva mai rau. Inchise ochii din nou. In acel moment, intunericul era imbietor si pur. Ii placea.
-Hei. Poftim.
Privi confuz mana intinsa spre el. Fara sa se mai gandeasca a doua oara o prinse si cineva il ridica. Era prea obosit si imediat se clatina si era gata sa cada. Strainul brunet il prinse inainte sa alunece iar langa peretele blocului. Il obliga sa bea macar o gura de apa, dar roscatul era prea slabit si pentru aceasta simpla miscare. Barbatul ofta si lua el o gura, apoi il saruta si-i transmise apa.
-Cine esti?
Roscatul inghiti bucuros lichidul vital. Isi sterse urmele de lichid de pe buze si ii zambi chinuit brunetului.
-Keel.
-Kil?
Repeta barbatul care il ajutase surprins. Avea un nume ciudat, insa ii placea. Pentru prima oara, il analiza de sus pana jos: un halat alb, papuci, par roscat. Stia raspunsul, dar il nega cu incapatanare.
-Vino.
Ii spuse pe acelasi ton autoritar oe care il folosise si inainte. Il ajuta sa se ridice si sa se puna pe picioare. Isi dadu jos jacheta si i-o aseza pe umeri. Roscatul nu-i refuza invitatia. Il urmari asa cum ii ceruse. Nu avea altundeva unde sa se duca. Si acel brunet il ajuta. Ii aseza sapca sa pe capul rosu. Keel ii zambi. Insa, personajul misterios nu se intoarse nici macar o data la el. Se oprira in fata unui teatru si brunetul o lua pe usa pentru angajati. Intra si il ruga sa se aseze pe un scaun. Roscatul facu intocmai.
-Restul e tacere.*
Recita barbatul brunet. Avea o voce puternica, dar era perfecta pentru rol.
-Hamlet, ai intarziat.
Ii reprosa o femeie care aparu dupa cortina de catifea rosie. Avea niste hartii in maini si bratele incrucisate la piept. Costumul rozaliu ii venea ca o manusa.
-De-am fost crud, am fost pentru ca am vrut sa fiu si milostiv.*
Ofta exasperata si se intoarse de unde venise. Hamlet o urmari cuminte. Se intoarse peste putin cu niste haine.
-Imbraca-le.
Ii spuse roscatului si i le dadu in brate. Keel ii multumi, dar actorul se multumi doar sa-i zambeasca.
-Yulius.
Sopti ingenunchind langa scaunul pe care se asezase roscatul. Baiatul il privi curios. In lumina difuza din sala prost luminata, i se parea ca Yulius avea ochii mov-rozalii. Erau o nuanta pe care nu o mai vazuse niciodata. Il vrajeau acele nestemate. Dadu drumul hainelor si-i atinse obrazul. Il privea fix in ochi incercand sa-i citeasca sufletul. Yulius ii zambi si il prinse de inceiaturi. Se apropie de el, ii atinse buzele, apoi il lasa in pace sa se imbrace. Era un actor bun. Nu clipise. Nu aratase nicio emotie. Si pietrele din teatru erau mai vii ca el. Se urca pe scena si nu apuca sa inceapa sa repete ca o voce stridenta il intrerupse:
-Am zis ca e nimic!
Era ascutita, ti-ar fi spart timpanele daca ar fi fost cu o octava mai sus. Dar semana cu tonul folosit de un barbat.
-Nimicul acesta e mai mult decat ceva.*
Ii replica Yulius inocent. Semana enorm de mult cu un copil care facuse o greseala fara sa realizeze. Era totusi un barbat in toata firea. Era frumos, destept si talentat. Ar fi meritat ca toata lumea sa-l vada cum joaca, dar el avea doar micuta scena din Innsbruck. Roscatul deghizat zambi trist gandindu-se ca Yulius nu avea o sansa mai buna de atat. Ar fi meritat.
-Taci.
I-o intoarse vocea stridenta care se dovedi a fi a unui barbat blond imbracat cu o sutana. Avea parul lung, si ochii albastri. Un exemplu simplu si comun de german. Insa, in acea zi parea suparat dintr-un anumit motiv necunoscut. Parca era nervos pe lume.
-Nu intelegi, Yulius!
-Oricat ar parea ca e nebunie ceea ce spune, e totusi o nebunie cu talc.*
Barbatul il privi socat ca si cum ar fi stiut ceva doar datorita expresiei sale faciale. Inghiti in sec si Keel reusi sa observe cateva picaturi de sudoare le tamplele sale. Il privi pe Yulius admirativ, mai ca avea sa-l ridice in slavi pentru ca-i oferise solutia la oricare ar fi fost problema lui.
-Ai dreptate.
Sopti suparat pe el insusi ca facuse atata caz. Se intoarse si inainte sa dispara de pe scena, ii zambi lui Yulius. Brunetul nu scita niciun gest si reveni la repetitiile sale ca si cum preotul nici nu existase. Era arogant. Puteai sa observi asta de la un kilometru. Se credea minunat si trebuia sa fie respectat. Dar Keel nu avea sa faca asta.
-Oribil.



*Replici din Hamlet de William Shakespeare.

Bun.Un next consistent.Eu zic ca pe viitor sa le imparti in bucati si mai mici daca poti,pentru ca se sperie userii care nu sunt obisnuiti sa citeasca atata
Eu ti-am zis de la inceput ca imi place.Si da, am aflat in nextul asta daca e sau nu yaoi.Venind de la tine, nu ma mira deloc.
Sunt curioasa de ce a fost Keel internat intr-un spital de nebuni, cand nu e deloc unul.Sper sa aflu in urmatoarea parte a acestui capitol.
^_^