Clipe de agonie
Mulţimea ce mă înconjura, privindu-mă cu acei ochi plini de ură şi răutate, îmi spunea în fiecare clipă că locul meu nu era aici. Frica mă cuprindea, iar fiori de gheaţă îmi înconjurau tot corpul. Era răceala ce mi-o transminteau acele priviri pline de ură. Îmi pun mâinile pe faţă, înfingându-mi unghiile adânc în aceasta şi imediat picături de lichid roşu au început să se scurgă pe mâinile mele fine spunându-mi că durerea a uitat să mai apară. Ochii îmi erau inundaţi de apă sărată ce se prelingea pe faţa mea albă neîncetat. Îmi iau mâinile încet de pe chip tremurând şi uităndu-mă la roşeaţa ce se afla pe ele. Îmi strâng picioarele la piept şi mă îndes in colţul întunecat ce mă cuprindea cu braţele deschise. Poate acel negru avea să mă înghită şi să mă scape de moartea ce vrea să mă captureze în mrejele sale bătrâne. Inima îmi era pustie, simţeam că îmi doresc să mor, să mă spulber, să mă fac cenuşă. Poate atunci voi fi liberă, când cenuşă mea va fi aruncată peste mare şi sufletul meu va fi descătuşat de amintirea ta chinuitoare. Te simt aproape, dar totuşi departe. Rădăcina amintirilor tale a rămas bine înfipta în interiorul meu pulsănd venin verzui ce avea ca scop înecarea mea. M-ai părăsit odată, dar ai revenit, ai revenit pentru a îmi bântui fiecare colţişor din mintea mea devastată plină cu imagini ce îţi înfăţişau chipul, ochii, zâmbetul. Fiecare lucru îmi aminteşte de tine, nu mai ştiu ce să fac. Cum să te uit când tu nu mă laşi ? Când tu mă bântui şi mă chinui... Erai dragostea mea, prima mea dragoste. Dar ai murit... Ai murit şi tot ce ai lăsat în urmă este o piatră pe care este gravat numele tău si sub pământul greu, corpul tau rece ; l-ai lăsat să se transforme în ţărână, dar ţie nu îţi pasă, sufletul tău ne-a părăsit pe toţi fără pic de milă. Eşti un egoist, mereu te-ai găndit doar la tine, pe mine nu ai vrut să mă iei alăturea... Ai vrut să pleci singur, să mă părăseşti şi să fi singurul care scapă de tortura din lumea muritorilor. Ai ales să te duci pe tărâmul acela de basm, tărâm unde problemele nu există şi totul e doar un simplu joc copilăresc, iar pe mine m-ai lăsat să ard în focul Iadului de pe pământ. M-ai lăsat să plâng la mormântul tău zile în şir fără să îţi pese de mine, doar ploaia îmi ştergea lacrimile amare de pe faţa palidă. Până şi natura plânge un înger, doar că tu ai fost un înger cu chip de demon. Picături amare şi reci se izbeau de trupul meu, încetul cu încetul obligându-mă să cad lată pe noroiul negru abia format, dar ţie nu îţi păsa. Nu îţi mişcai trupul din sicriu pentru a mă ajuta să mă ridic, pentru a-mi şterge lacrimile de pe obraji mei galbeni ca ceara.
Ah, ce mi-aş dori sa fiu ca ploaia. Să cad şi să mă las înghiţită de infinitul negru de pe acest tărâm banal si plin de ură.
O atingere rece din toate punctele de vedere mă făcuse să tremur involuntar. Privesc mâna albă ce se află pe umărul meu drept urmărind-o până la corpul persoanei.
Hainele lui negre până-n pământ şi gluga ce îi acoperea faţa îmi exprima totul despre această persoană... O persoană plină de ură şi răutate, o persoana însetată de sânge şi durere. În inima mea se află un amalgan de sentimente ce parcă se războiau din greu, ura şi tristeţea, durerea şi răutatea. Îmi ridic privirea spre cerul înnorat lăsând ploaia să îmi spele sângele amestecat cu lacrimile îndurerate ce îşi făcuseră culcuş pe faţa mea palidă, închizând ochii şi ascultând glasul ploi ce-mi plângea de milă aud un troznit.
- Nu te apropia! În glasul meu nu se mai simţea nimic, nici ură, nici durere, nici
răutate, totul dispăruse pentru câteva clipe în care vroiam să se termine totul.
- Chiar crezi că poţi fugi de moştenirea ta? Mereu cănd ai fugit, persoanele din
jurul tău au suferit lucruri groaznice. Nu intelegi? Locul tău este alături de mine. Spuse bărbatul luându-şi mantia neagra jos şi arătând hidoşenia ce se afla sub aceasta. Pielea lui alba ca varul, ochii lui roşi ca focul şi coarnele lui şerpuite exprimau exact ce se afla în sufletul lui, dar cu toate că era tatăl meu nu puteam spune ca semănăm foarte mult. Pielea mea era albă şi ochii roşi, dar coarnele lipseau deoarece vârsta mea era una fragedă. Demonii ca noi aduceau răul în lume cu bună ştiinţă. Plăcerile lor carnale erau de neestimat în cuvinte, nu era nimic mai dorit decât să privească un muritor de rând jelind şi murind în cele mai groaznice chinuri. Puţini dintre noi aveam puterea să ne împotrivim, dar viaţa noastră era un calvar, mereu înconjuraţi de lumea răutăcioasa şi în clipa în care am descoperit dragostea, ea dispare ca spuma mării în bătaia vântului.
- Te înşeli, locul meu e alături de persoana iubită, dar tu mi-ai luat-o, nu? Ai vrut sa
rămân mereu cu tine şi să îţi îndeplinesc visul satanic, să omor oameni şi să îi fac să sufere cum m-ai facut tu pe mine? De ce, tata? De ce l-ai omorât?
Seriozitatea se privea în ochii lui, dar privirea mea nu exprima nimic mai mult decât dispreţ şi tristeţe. Liniştea era apăsătoare, singurul lucru ce se făcea auzit era bătaia vântului printre copacii verzui şi ploaia ce se zdrobea de pământul ud.
- Copil nerecunoscător! Crezi că îmi înmoi inima dacă te uiţi aşa la mine?
Obrazul meu plin de răni era lovit de palma lui mare. Durerea aceasta era un nimic, mereu a fost un nimic. Din clipa naşterii mele am ştiut ca viaţa mea nu va fi una normală sau fericită, doar dupa ce ma voi afla în tărâna amara transformându-mă în pământ voi putea fi fericită. Voi gusta din miezul bucuriei şi nu voi mai avea nici un regret.
- Omoară-mă! Asta vrei, nu? Doar nu de asta ai venit aici?
‘ Tata ‘ nu ezita nici o secunda, îşi întinse braţele lungi şi noduroase către cerul
întunecat provocând un fulger ce-mi cuprinse corpul neînsemnat şi-mi curmase
suferinţa.
O lacrimă se scurse pe obrazul tatei, singura lacrima din singura rădăcina de
compasiune.
- Melanie? Acea voce caldă, plină de pasiune şi bunătate, o voce ce-mi înmuia inima
şi mă făcea să zămbesc indiferent de situaţie, vocea pe care nu o voi uita niciodata!
Iubirea mea, în final am reuşit să te revăd, am reuşit să fiu cu tine şi acum nu mă vei
mai părasi.
- Da, Andrew ! Îi sar în braţe strângându-l cu toată puterea, nemaivrând să îi dau
drumul. Şuvoaie de lacrimi îmi inundau faţa în timp ce îl strângeam la pieptul meu.
Băiatul mă dezlipi uşor de el şi se uită mirat la mine.
- Esti...Un demon.
Vorbele lui îmi sfâşiau inima neputând să mai scot un cuvant. Toată fericirea parcă se
spulberă într-o clipă. De ce? De ce a trebuit să spui asta şi să-mi omori şi ultima
picătură de speranţă?
- Nu, Andrew. Corpul meu infect primit la naştere este aşa, mintea şi sufletul meu
au fost mereu pure, mai ales dragostea faţă de tine, nu te-am iubit cu corpul, ci cu
sufletul. Acum când în final suntem împreună tu mă respingi? Băiatul stătea
privindu-mă cu acei ochii plini de ură şi neînţelegere, avea aceeaşi ochi ca şi
ceilalti... Parcă privea prin mine spunându-mi că nu fac parte din lumea asta.
Mă scufund din nou în acel abis negru ghemuindu-mă şi străngănd cu putere picioarele la piept. Un blestem ce mă urmărea din clipa naşterii nu îmi dădea pace, mă bântuia pană şi după moarte. Încercănd să lupt cu durerea mă ridic uităndu-mă împrejur, totul era alb, eram singură într-un abis de tristeţe. Trupul meu păcătos nu mă lasă să ajung in Rai, iar inima mea pură nu îmi dădea voie să păşesc pe tărâmul Iadului. Inima-mi era ruptă în mii şi mii de bucăţele mărunte ce s-au pierdut peste tot. Nu mai pot fi puternică.... Am pierdut totul... Viaţa, speranţa, iubirea, inima, familia, chiar daca nimic nu-mi aparţinea, făceau parte din mine.
Timpul e cel mai preţios lucru din lume, cu toate acestea el nu se plăteşte, oricât mi-aş dori să nu mai fac aceste greşeli, perioada mea s-a dus...
Acasa
Subiect: Clipe de agonie 
Mier Mai 02, 2012 7:11 pm
.
Is in ceata.
Wow....regret ca nu am trecut mai devreme pe aici...nu am ce zice...m-ai facut sa plang 
Trist rau...
